NESFÂRȘITA TRISTEȚE A PRIVITULUI ÎN URMĂ VORBEȘTE:
Focusul tău pe durerea din trecut își mărește puterea. Dă-i drumul. Această ființă vrea ca tu să știi că aceasta aparține trecutului, nu vrea să mai fie readusă la viață, recreată din nou și din nou și din nou. Nu vrea să fie sursa durerii tale. Îți oferi energia, respirația, propria viață, existenței cuiva care nu are nicio pretenție de la tine. Trecutul te-a rănit, într-adevăr. Dar e dus demult. Răul aparent legat de el, ți-l faci cu mâna ta. Tu ții cuțitul care face toate acele mii de tăieturi. Și poți să îl lași jos.
Umbra trecutului îți consumă energia devenind ca o ființă vie, deși vremea sa a trecut demult și nu mai are legătură cu tine. Te oferi trecutului ca o victimă, hrănind durerea și simțindu-te sufocat(ă). Ființa pe care ai creat-o din trecut, reprezentată de anticul trilobit care vrea să rămână fosilă dar pe care tu insiști să îl readuci la viață, vrea doar să fie liberă pentru a evolua și a se schimba. Pentru binele tău trebuie să lași trecutul să se dizolve pentru ca rana să se vindece, cicatricea să se închidă și să devină un semn al puterii. Acum poți să faci asta.
DESPRE NESFÂRȘITA TRISTEȚE A PRIVITULUI ÎN URMĂ:
În această imagine, o ființă tânără, o fată palidă și fragilă, ține strâns un trilobit, una dintre primele forme de viață cunoscute pe această planetă. Lacrimile îi brăzdează fața melancolică. Nu privește înainte ci în interior și vede că ceea ce a fost un plan, o strategie, o bază pentru viața ei, nu s-a dovedit a fi ceea ce a crezut ea. Trecutul este încă foarte viu în această ființă delicată și în timp ce se ține atât de strâns de acest trecut pe care îl menține atât de viu, nicio posibilitate din prezent nu poate ajunge la ea. Pentru moment tot ce este ea este nostalgie și regret, privește din ce în ce mai adânc și din ce în ce mai departe în trecut și doar acum înțelege că acest lucru o ține prizonieră într-o închisoare emoțională care creează această mare tristețe.
DIVINAȚIE:
Fosilele sunt totemuri ale trecutului străvechi, iar trilobitul vorbește despre timpurile dinainte de Lemuria și Atlantida, o epocă în care însuși Pământul abia se născuse din oul cosmic. Trecutul nostru este fascinant, trecutul nostru este bogat, iar strămoșii noștri merită investigați. Dar să trăiești în trecut, să plângi pentru că nu mai ești acolo, într-o perioadă (pe care tu o crezi) perfectă a vieții ale, înseamnă a refuza darurile prezentului și comorile viitorului. Când apare această carte, fii conștient(ă) că trăiești o epifanie – aceea că tristețea ți-o faci cu mâna ta – pentru că reciclezi un moment din trecut în care toate s-au schimbat, în care consideri că lumea te-a dezamăgit, iar asta te împiedică să te deschizi și să fii complet viu / vie acum. Aceasta nu este o moarte, ci o non-viață stăruitoare, o viață ca un crepuscul, un fel de a te feri să nu fii rănit(ă) din nou. Te rog, permite-ți să te întorci la noi din acel ținut al durerii neîngropate. Încet, dacă așa trebuie. Dar lasă în urmă trecutul și promisiunile neîndeplinite. Îngroapă-l. Lasă-l să devină amintire. Și permite-ne să te aducem înapoi la frumusețea vieții.
Este posibil să fie vorba de o nostalgie puternică și compulsivă, de regrete, de gânditul insistent și persistent la o anumită situație, de credința că viața te-a furat sau te-a înșelat, timp în care uiți de incredibila binecuvântare a faptului că ești viu/vie, capabil să respiri. Sau poate fi vorba de o fixație asupra vieților anterioare sau a rănilor din copilărie, într-o obsesie de a afla ce a mers prost atunci, ca să găsești o explicație durerii de acum.
